luni, 25 ianuarie 2016

Portretul-scurt istoric

Portretul-scurt istoric

Arta Egiptului Antic este una ermetică, închisă oricăror sugestii venite dinafară. Vom întâlni în pictura de portret aceleași principii ca la basorelief : îmbinarea viziunii frontale a corpului omenesc cu viziunea din profil; calmul, seninătatea și solemnitatea expresiilor. Scopul artistic al întregii arte egiptene este de a fi împotriva personalizării, iar în ceea ce priveşte scopul exterior al portretelor egiptene, provenind din morminte, se bazează pe reprezentările vieţii de după moarte.
Portrete egiptene
Pictura Barocă, a încercat să pătrundă tot mai mult cu explorarea în făptura interioară a omului, a adus în prim-plan contrastele de lumină și umbră, coloritul combinat din reflexe, așternerea pigmenților în formă de pete juxtapuse estompează orice contur. Astfel pictura trebuie privită de la distanță pentru ca petele de culoare să se contopească în ochi, sugerând o imagine mai fluidă, mai vioaie, în comparație cu fermitatea cristalină a limbajului din perioada Renașterii. Portretistica barocă, se caracterizează, în primul rând prin verosimilitudine.
Portrete baroce
Portretistică romană este, de asemenea, unică în comparaţie cu cea a altor culturi antice, ca urmare a supravieţuirii în timp, a unei însemnate cantităţii de lucrări, precum şi a unei complexe şi continue evoluţii stilistice de redare a caracterului uman. Majoritatea portretelor romane reprezentau individualitatea subiectului într-un mod cinstit, dar tenace, de la adânciturile craniului până la fălcile lăsate, iar imitația cărnii și a oaselor era remarcabilă. Unele portrete chiar aveau o privire sfredelitoare, adecvată trăsăturilor uzate de experiență ale interiorului și exteriorului fiecărui individ reprezentat. Portretistica s-a manifestat mai evident în sculptură decât în pictură.
Portrete romane

vineri, 22 ianuarie 2016

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost unpoet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[1] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descopereaparadigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer,Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial alPartidului Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena.Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 laspitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui teidin cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Ce te legeni?... 

- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!