Portretul-scurt istoric
Arta Egiptului Antic este una ermetică, închisă oricăror sugestii venite dinafară. Vom întâlni în pictura de portret aceleași principii ca la basorelief : îmbinarea viziunii frontale a corpului omenesc cu viziunea din profil; calmul, seninătatea și solemnitatea expresiilor. Scopul artistic al întregii arte egiptene este de a fi împotriva personalizării, iar în ceea ce priveşte scopul exterior al portretelor egiptene, provenind din morminte, se bazează pe reprezentările vieţii de după moarte.
Pictura Barocă, a încercat să pătrundă tot mai mult cu explorarea în făptura interioară a omului, a adus în prim-plan contrastele de lumină și umbră, coloritul combinat din reflexe, așternerea pigmenților în formă de pete juxtapuse estompează orice contur. Astfel pictura trebuie privită de la distanță pentru ca petele de culoare să se contopească în ochi, sugerând o imagine mai fluidă, mai vioaie, în comparație cu fermitatea cristalină a limbajului din perioada Renașterii. Portretistica barocă, se caracterizează, în primul rând prin verosimilitudine.
Portretistică romană este, de asemenea, unică în comparaţie cu cea a altor culturi antice, ca urmare a supravieţuirii în timp, a unei însemnate cantităţii de lucrări, precum şi a unei complexe şi continue evoluţii stilistice de redare a caracterului uman. Majoritatea portretelor romane reprezentau individualitatea subiectului într-un mod cinstit, dar tenace, de la adânciturile craniului până la fălcile lăsate, iar imitația cărnii și a oaselor era remarcabilă. Unele portrete chiar aveau o privire sfredelitoare, adecvată trăsăturilor uzate de experiență ale interiorului și exteriorului fiecărui individ reprezentat. Portretistica s-a manifestat mai evident în sculptură decât în pictură.
